Interviu cu un mester olar

Ion Coman, Sat Piscu, Com Ciofliceni, Jud. Ilfov

Interviu si articol realizat de Ion Camelia (Ianuarie, 2015)

L-am intalnit prima oara pe mesterul olar, Ion Coman, in urma cu patru ani, la piata de la Gruiu, de ziua sfintilor Constantin si Elena. Imi spune ca merge deseori la targurile din jurul Bucurestiului pentru a-si vinde vasele din lut.

Ion Coman este unul din putinii mesteri olari din satul Piscu, judetul Ilfov, pe care il mai gasim inca ocupat cu acest mestesug. Multi au renuntat, probabil, din motive financiare. Asa cum spune dl Coman, “nu este rentabil”. Dar ce il face sa mearga mai departe? “Pasiunea. Ceea ce fac este numai din pasiune”, imi raspunde dl Coman. Desi s-a apucat tarziu de acest mestesug (in jurul varstei de 50 de ani), a deprins miscarea modelarii lutului pe roata olarului, repede. Cum este posibil? “Din pasiune. S-a mirat si tatal meu, dar am reusit intr-o saptamana”, ma informeaza dl Coman.

L-am regasit ulterior la el acasa, impreuna cu sotia sa, intr-o zi de sambata. Se aflau in camera in care a fost prima oara ridicat si zidit cuptorul pentru ars ceramica (prin anii ’70, renovat ulterior in anii ’90), avand o inaltime de aproximativ 2 m. In cuptorul construit din caramida “tiganeasca” descopar multe vase de lut intarit, aranjate circular in asteptarea primei arderi (cca 6500C prima ardere; a doua ardere este pentru vasele smaltuite, la cca 9500C). Oamenii sunt primitori. Aproba sa fac cateva fotografii si imi ofera o scara cu patru, cinci trepte pentru a afla la baza cuptorului, in interior, un gratar din care se elibereaza caldura in momentul arderii.

Activitatea aceasta nu este sezoniera. Cu lutul depozitat in conditii corespunzatoare, “e de treaba tot anul”. Pentru combustibil foloseste lemn de esenta moale (tei, brad etc).

Dincolo de camera in care se ard vasele, se afla atelierul de lucru. Acolo surprind un aer uscat, caldut, cu vase puse la zvantat pe niste scanduri cocotate, la geam, langa o masa, doua discuri metalice dispuse paralel imi amintesc ca este vorba despre roata olarului. La baza acesteia un mic motoras; totul e curat si pregatit in asteptarea urmatorului moment al modelarii.

Gasesc vasele formate cu maiestrie. Cele mai multe dintre ele sunt ulcioare la 1 l sau 2 l. Ornarea acestora este simpla, iar vasele Dlui Coman sunt originale din acest punct de vedere si un aspect usor neglijent, dar placut. Foloseste cateva linii, maxim 3 culori (verde, galben sau negru, cumparate din comert) peste care aluneca din loc in loc culoarea cea mai de sus, care este intamplator sau nu si cea mai intunecata. Alte vase, in special cele mici, pentru tuica, le orneaza cu puncte. Culoare de baza este rosie, verde sau galbena. La finalul intalnirii noastre imi arata cateva farfurii care ies cumva din tipar. Sunt niste farfurii mari, intinse, in mijlocul carora a gravat, dupa angobare, niste flori lucrate cu indemanare.

Mai aflu un detaliu important. Ce il deranjeaza? Faptul ca munca de olar ori de instructor de olarit nu este pretuita la adevarata valoare. Posibil ca acesta sa fie motivul pentru care nu are ucenic. Cu toate acestea, mesterul Ion Coman practica in continuare olaritul cu aceeasi placere si pasiune mostenita de la parintii si bunicii lui.

 

Leave a Reply